Interviu cu Luminița Tucă

Ne-am cunoscut la Târgu Jiu la un festival folk. Care este apropierea dintre folk şi folclor?

Sunt mulţi ani de atunci. Ne-am cunoscut la „Festivalul Naţional de Folk şi Baladă «Poarta Sărutului»” unde am fost invitaţi de un prieten drag, un deosebit om de cultură, prea devreme plecat la ceruri, domnul Viorel Gârbaciu… Conceptul de folclor nu este atât de vechi pe cât s-ar crede.

A fost folosit de William J. Thoms în anul 1846 pentru a înlocui sintagma „antichităţi populareˮ, termenul „folkloreˮ devenind chintesenţă: „înţelepciunea poporuluiˮ. Bogdan Petriceicu Hașdeu l-a inclus în anul 1887 în „Etymologicum magnum romaniae” pentru a cuprinde „credinţele cele intime ale poporului, obiceiurile şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriele”. Mă întrebaţi despre apropierea dintre folclor şi folk. Accentuez două aspecte. Factorul esenţial – publicul şi poeticul – atitudinea faţă de anumite momente ale istoriei, ale vieţii cotidiene în care oamenii caută soluţii pentru un mâine şi pentru a-şi exprima revolta, bucuria, dragostea… Iubesc muzica bună şi poezia.

E de datoria folkului să prelucreze folclor?

Este o alegere, ţine de opţiunea fiecăruia.

Când s-a îndrăgostit Luminița Tucă de folclor, de muzica populară? Ați cântat și dvs?

Am în minte flash-uri ale primilor ani… Pe la trei ani am descoperit patefonul lui tataie Gheorghiţă. Îl cumpărase în vremea în care era o raritate la sate. Avea discuri cu Zavaidoc, cu Ileana Constantinescu, cu Ioana Radu, cu Maria Tănase, cu Maria Lătăreţu. Colecţia s-a completat când tatăl meu a cumpărat un pick-up: Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Gheorghe Zamfir, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, discuri tematice: „Nunta la româniˮ, unele basme, ar fi câteva exemple.

Însă patefonul lui tataie mi-a deschis inima. L-am aşezat în faţa casei pe două scaune şi o ascultam continuu pe Maria Lătăreţu. Îmi amintesc că străbunicul, Marin Arcuş, bolnav fiind, mă ruga să-i cânt „Sanie cu zurgălăi”. Se lumina la faţă… Am mers apoi la şcoală, am cântat la serbări, am fost în Ansamblul de dansuri populare al comunei Izvoarele, am participat la „Cântarea României” la competiţiile pe judeţ. Mai târziu, în anii de liceu, am urmat cursuri de canto popular la Clubul elevilor din Giurgiu cu domnul profesor Ştefan Stoica. Au urmat festivaluri, spectacole, apoi am renunţat, dar flacăra a rămas în inima mea…

Este legat patriotismul de formele populare de exprimare artistică?

Patriotismul reflectă dragostea de neam şi de glie. Cum să trecem cu vederea legătura cu străbunii care s-au jertfit pentru noi, să uităm cântecele lor de front? Am organizat în 2018 un eveniment cultural „Istorisiri din vreme de război”, la Muzeul Astra, valorificând jurnale de front, cântece şi povestiri din Primul Război Mondial, dar şi din Al Doilea Război Mondial.

Cum s-a făcut trecerea de la pasiune la profesie? Ce oameni, ce profesori v-au marcat evoluția? Ce artiști?

În perioada liceului făcusem o pasiune pentru analiza gramaticală, pe care o iubeam din anii de gimnaziu, încurajată de doamna profesoară Victoria Moise. Mergeam tot timpul la biblioteca liceului să lucrez dintr-o culegere – „Dificultăţi ale limbii române” – cu domnul profesor Hanibal Georgescu. Vara, în special, „devoramˮ critică literară. Destinul mi-a dus paşii spre jurnalism. Am fost gazetar la „Cuvântul liberˮ în Giurgiu, apoi, la Bucureşti, la „Tineretul liber”, „Jurnalul Naţional”, „Capitala”, „Monitorul de Bucureşti”, „Realitatea românească”, însă am colaborat şi la televiziune şi radio: Antena 1, Alpha Tv, Radio România Antena Satelor. La Jurnalul Naţional am avut ocazia de a cunoaşte mulţi artişti şi de a realiza interviuri cu Gheorghe Zamfir, Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Irina Loghin, Ileana Constantinescu, Benone Sinulescu… Retrăiam altfel anii copilăriei. Fără să stau pe gânduri, m-am înscris la masteratul de Etnologie, Antropologie Culturală şi Folclor din cadrul Universităţi Bucureşti. Am preţuit fiecare clipă petrecută în serile de cursuri. Profesorii de aici au fost excepţionali. Doamna profesoară Rodica Zane, căreia îi mulţumesc, m-a îndemnat, la finalul masteratului, să nu mă opresc din drum, să mă înscriu la Şcoala Doctorală. I-am urmat sfatul abia după un an. Din 2017 sunt cadru didactic asociat la Universitatea Valahia din Târgovişte.

Ați întreprins o foarte serioasă cercetare pe urmele lui Iancu Jianu, din ea s-a născut cartea care mie mi-a plăcut foarte mult „Iancu Jianu -o perspectivă asupra construirii erouluiˮ. Ce ați descoperit? Cât din erou e real și cât mit? Mai sunt eroii neamului azi efigii emoționale?

Domnul profesor universitar emerit doctor Silviu Angelescu mi-a călăuzit drumul, mi-a coordonat cercetarea, mi-a dat sfaturi esenţiale pentru terenul care a ajuns, într-un final, în Timoc, la Negotin, mi-a sugerat ce lucrări să mai caut, cum să nu mă pierd în detalii. Îi mulţumesc pentru fiecare sfat şi pentru tot drumul pe care l-am parcurs. Iancu Jianu m-a fascinat în anii în care l-am descoperit în film, interpretat de Adrian Pintea. A rămas în memoria culturală în special ca haiduc. În realitate a fost un erou complex: boiernaș, zapciu, justițiar, apărător al celor obidiți, diplomat, căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu… Sunt multe de spus, însă teza mea de doctorat ilustrează aceste aspecte. Tinerii trebuie formaţi în acord cu valorile culturale specifice acestui neam, fără să excludem cercerarea altor culturi. Avem nevoie de cunoaştere, dar să nu uităm cărui neam aparţinem. Avem nevoie de eroi.

Știu că organizați festivaluri de folclor cu activități specifice… Ne povestiți câte ceva despre farmecul lor? Mai este România o țară păstrătoare de folclor? Valul de televizor, Coca-cola, blue jeans nu va șterge ținuta tradițională, nu va sminti spiritul locului?

Anul trecut am organizat în colaborare cu Muzeul Astra din Sibiu cea de-a XV-a ediţie a Festivalului Tarafuri şi Fanfare. Este un proiect care a debutat la iniţiativa lui Marius Tucă. A avut ediţii coordonate de etnomuzicologii Marian Lupaşcu şi Grigore Leşe. Din anul 2015 l-am preluat, l-am organizat, l-am prezentat şi am făcut câteva schimbări. Actanţii sunt muzicanţi din sate şi păstrători de datini. Festivalul constituie o poveste a oamenilor simpli. Ei cântă, vorbesc despre obiceiurile locale, gătesc folosind reţete de demult. Nu este nimic regizat… Găsesc în public foarte mulţi tineri. Sunt interesaţi de folclor. Dacă televiziunile ar reflecta autenticul, valorile culturale rele, n-ar exista pericol de sminteală. Cu toţii purtăm blue jeans, bem Coca-cola, însă gândirea integrează factorul cultural. Televiziunile sunt formatoare de opinie. Trebuie să acţioneze cu mare responsabilitate.

Ce cărți ați recomanda celor tineri? Mai sunt Dimitrie Gusti, Harry Brauner actuali? Cum prezervăm patrimoniul modest al românității când aud că se vând case vechi din Ardeal, se demontează și sunt duse peste mări și ţări?

Îi îndemn să citească în primul rând, fiindcă tinerii citesc tot mai puţin. Să-şi formeze un bagaj cultural din literatura recomandată în anii de liceu, apoi, cum ştim, pofta vine mâncând… Dimitrie Gusti, Harry Brauner, Lena Constante, Constantin Brăiloiu, Mihai Pop vor rămâne actuali prin lucrările lor, prin metode de cercetare. Ei ne-au deschis drumul. Noi avem datoria de a continua. Un popor fără rădăcini este asemenea unui copac uscat… Trebuie să păstrăm arhitectura vernaculară, să nu adoptăm kitsch-uri.

După 50 de ani de comunism biserica, credința care erau inima satului au fost afectate…Se refac ele acum în ultimii 30 de ani? Ce s-a pierdut?

Să nu uităm că înaintaşii au deprins ştiinţa de carte în tinda bisericii. Există un curent împotriva ei în postcomunism. În anii comunismului nu era voie la biserică, însă oamenii au găsit căi de a nu-şi pierde credinţa, de a se ruga în taină, de a-şi face cruce cu limba în cerul gurii. Credinţa e un veşmânt, un acoperământ, o purtăm în suflete unde trebuie să fie permanent casa lui Dumnezeu. Participarea la Sfânta Liturghie este foarte importantă. Nu putem să cerem într-una „Doamne, apără-ne!, Doamne, ajută-ne!” şi să uităm să mulţumim. Biserica a fost şi va rămâne un spaţiu sacru, o instituţie estenţială, un factor de echilibru.

Ce legătură este între credință și formele tradiționale de artă populară!?

Meşterii olari, tâmplari, iconari se mută la ceruri rând pe rând. Rar sunt întrebaţi despre rostul simbolurilor tradiţionale. Semnele ancestrale se regăsesc pe troiţe, pe icoane, pe stâlpii funerari, pe cei ai porţilor maramureşene…

Oare nu ar fi important un curs de folclor de studiat în licee și facultăți, chiar dacă opțional? Nu e nevoie să ne cunoaștem cultura tradițională? Cum se pot reface vechile meșteșuguri?

Din păcate, numărul elevilor din clasele liceelor vocaţionale a fost redus: doar 24 într-o clasă. Există tendinţa de a trece folclorul pe linie moartă. Cultura tradiţională include cultura material – obiectuală şi pe cea imaterială – diferitele forme de expresie verbală, muzicală şi, evident, dansul. Dacă nu vom bate la porţile meşterilor, ale rapsozilor, la timp, vom regreta. Merg pe teren în fiecare an în căutarea rapsozilor, a meşterilor populari, a păstrătorilor de datini. Cei mai mulţi sunt octogenari. Primarii ar trebui să acorde mai multă atenţie purtătorilor de valori culturale tradiţionale. Şi da, folclorul trebuie studiat încă din învăţământul primar.
Ce dorește Luminița Tucă de la anul care a început? Ce le spuneți cititorilor revistei?

Sper să pot face echipă şi cu fiul şi cu fiica mea în cercetare. Îmi doresc să pot merge pe teren, să bat la porţile rapsozilor. A fost tare greu anul trecut când am stat la distanţă de singura mea bunică. Îmi doresc să o mai ţină Dumnezeu cu noi, împlineşte 90 de ani… Pe cititori îi rog să fie cu băgare de seamă. Să-şi noteze leacurile şi reţetele bătrâneşti, să-şi facă rai din lucrurile simple, să aşeze echilibru între cer şi pământ.
Ovidiu Mihăilescu