Cum a trecut Loreta Popa de la adolescența nesigură, la tinerețea căutătoare de loc și personalitate

Interviu cu Loreta Popa, un om făcut mai mult din Artă

Mai întâi a fost Cuvântul. Nu știu de ce am iubit de când mă știu grupările acestea de litere numite cuvinte. Copil fiind, le priveam curioasă, aidoma unui arheolog care dezgroapă un monolit cu încrustații necunoscute și se străduiește să le găsească o explicație logică. Apoi, când am descoperit cheia potrivită, mi-am lăsat imaginația să zburde spre, în, către, din toate tărâmurile posibile. Uneori și imposibile…

Apoi, am văzut primul film. Mama îmi citea. Apoi, n-a mai vrut să facă acest lucru. Acest lucru m-a motivat, m-a ambiționat. Am învățat rapid cum să rotesc cuvintele pe degete și din acel moment lumea a fost a mea. M-am îndrăgostit de actori, de Errol Flynn, care se bătea pentru dreptate, onoare și mâna unei domnițe din alte vremuri, de povestea pe care filmul o spunea. De haiducii noștri și iubirea lor pentru pământul din care veniseră pe lume, Emanoil Petruț și Florin Piersic. Ca să dau numai două exemple.

Cum a trecut Loreta Popa de la adolescența nesigură la tinerețea căutătoare de loc și personalitate? E sensibilitatea un handicap?

Ce întrebare interesantă! Nu mi-a trecut niciodată prin minte. Am un argument serios. Am știut întotdeauna că viața mea va avea legătură cu ceea ce numim în mod uzual umanul. Iubeam teatrul, filmul, arta, citeam enorm, scriam, ascultam muzică. N-am fost niciodată nesigură în privința aceasta. În patru ani de liceu am mers la toate spectacolele de teatru pe care mi le permiteam, la filme, la concerte.

Lumea în care am respirat atunci este aproape aceeași cu cea în care respir și astăzi. Diferența este că această respirație a devenit profesie. Aș putea spune că mi-am găsit locul în liceu.

Din motive independente de voința mea, respectiv societatea care se construia atunci (multilateral dezvoltată dacă-mi amintesc bine, că asta făceau cel mai bine oamenii muncii, construiau), tinerețea a durat tot vreo patru ani și da, mi-a fost greu să tot dau cu maceta în stânga și dreapta pentru a-mi croi un drum în junglă.

De ce? Simplu. Terminând un liceu industrial, cum erau toate

înainte de revoluție, primeai o calificare. Uneori, fără legătură cu personalitatea ta. Nu interesa pe nimeni că habar nu ai să folo–sești un șubler, că șurubul mamă al strungului la care erai nevoit să faci practică era ultimul lucru la care te gândeai și că visai cu ochii deschiși să scrii, să călătorești și să cunoști oameni interesanți, cu care să despici firul în mai mult de patru. Și argumentul cel mai bun pentru a-mi demonstra punctul de vedere în privința faptului că am știut din adolescență ce voi face este compus din două nume: Romulus Vulpescu. L-am cunoscut la o întâlnire în liceu, am dat mâna cu dumnealui și atunci am știut. Când i-am luat, peste ani, primul interviu, am plâns de emoție. Nu. Sensibilitatea este o forță extraordinară.

E bine să nu o neglijezi niciodată. Dă rezultate la momentul oportun, dacă ai grijă de ea. Neagoe Basarab spunea fiului său Teodosie că iubirea face pe om să poată vorbi cu îngerii. Academicianul Eugen Simion a adăugat că „pentru a putea vorbi cu îngerii, omul trebuie să învețe limba lor. Și limba lor este limba bunătății sufletului”. Tare sunt de acord cu ce spunea dumnealui.

Cum v-a marcat momentul Jurnalul Național? Ce colegi, șefi v-au șlefuit, mângâiat sufletul?

Cred cu tărie că Jurnalul Național a fost locul în care am fost liberă să-mi întind aripile. Nu am simțit, în toată perioada în care am lucrat acolo (ar trebui să număr anii și nu e cazul), că vin la serviciu. Era în aer o bucurie de a fi împreună, de a cerceta, de a ne documenta, de a prezenta cititorilor, în cadrul Edițiilor de Colecție, care apăreau lunea, subiecte interesante, povești de viață excepționale, de a aduce în lumină personalități ale culturii noastre de-a dreptul remarcabile.
De multe ori ajungeam la prima oră a dimineții și plecam mult după miezul nopții, dar simțeam că sunt în siguranță, eram acasă. Atât de tare am iubit Jurnalul Național încât și acum, în aceste vremuri dificile, când simt că nu mai pot, merg cu gândul în Hala Mică, acolo unde era echipa Specialilor, cei care ne ocupam de Edițiile de Colecție și Edițiile Speciale. Mă încarc cu bucuria acelor și astfel pot merge mai departe, astfel pot face față lumii nebune de astăzi. Știu că pare ciudat, dar e metoda mea „brevetată” de a rămâne verticală. Amintirea unui timp ce nu se va mai întoarce, dar în care am cunoscut adevărata fericire, și fiica mea, Ema. Nu mă pot opri asupra unui singur coleg, pentru că aș face o nedreptate. Pe toți îi port în sufletul meu.

Dar mă pot opri asupra unui șef, Marius Tucă. Am învățat mult de la el. Nu voi uita niciodată când stăteam pe holurile Antenei 1, unde era sediul Jurnalului Național prin 1996, și, pentru că eram prea puțini la Corectură, eu citeam și el urmărea. Nu se dădea niciodată înapoi de la nimic. Ce vremuri! Eram fericiți și nu știam.

Ce-ați relua dacă ați face azi un ziar nou?

Aș menține rubricile „Astăzi e ziua ta”, dar și „Omul zilei”, pentru că acestea reprezintă un omagiu adus valorilor reale pe care acest popor încă le are. Nu sunt deloc de acord cu sintagma „Publicul cere”. Nu este adevărat. Publicul se educă. Dacă tu îi dai venin, bârfă, mizerie, dacă ridici în slăvi tot ceea ce e mediocru, dacă nu pui accentul pe cultură, pe hrana spirituală, pe solidaritatea dintre oameni, pe identitatea acestui popor, pe rost, pe sens, pe bucurie, pe speranță și viață, ajungi acolo unde ne aflăm astăzi. La nealb… sau alb închis rău de tot la culoare.
Lipsa unei educații serioase se vede cu ochiul liber. Aș angaja jurnaliști care iubesc această profesie, care au microbul acesta în organismul lor, care nu au doar o spoială de cultură și care știu să scrie corect românește. Aș trage de guler, de mânecă, de cămașă, de haine, pe cei care își bat joc de tot ce înseamnă această țară. Mi-ar plăcea ca această profesie să revină la normal. Mi-ar plăcea ca politicienilor să le fie teamă de expunerea din presă, mi-ar plăcea ca oamenilor simpli să cumpere un ziar doar pentru a citi un interviu sau pentru a descoperi opinia unui jurnalist serios, cu greutate, necorupt. Mi-ar plăcea… Am scris întotdeauna despre oameni în care am crezut, cred și nădăjduiesc să mai pot crede, deși am avut și dezamăgiri, mai ales în ultima vreme.

E film, teatru, folk, poezie, artă, literatură și mai ce? Care sunt interesele unui om care se construiește prin admirație cum ar fi zis frumos Clara Mărgineanu?

Ai amintit de Clara… Ea credea în normalitate, iubire și prietenie. Ea credea că rădăcinile ei se află în „focul bucuriei de a fi vie”, iar eu știu sigur că energia suflului ei este prezent. Aidoma Clarei, care nu o dată mi-a spus că sunt „sora ei de sânge spiritual”, iubesc Oamenii, Poezia, Viața, Muzica, Arta, Cultura. Nu pot să respir fără Poezie, fără Cuvânt, fără Iubire.

Citesc în fiecare zi, ascult muzică în fiecare zi, văd filme în fiecare zi (de cele mai multe ori vechi, alb-negru, cu actori care pentru mine reprezintă modele, cu subi–ecte serioase, cu povești), întâlnesc personalități ale culturii, care stau în umbră din bun simț. Cum să rămâi autentic în această lume nebună, nebună, nebună? Am luat de bun „reproșul” că tot ce fac e prea personal, că sunt prea sensibilă, uneori chiar patetică și am hotărât să demonstrez că fără sensibilitate nu putem fi oameni cu adevărat. Nu agreez oamenii agresivi, violenți, răi fără motiv, care calcă pe cadavre din motive doar de ei știute și doar ca să le fie lor bine, mă doare incultura, mă deranjează dorința continuă a unora de a parveni, de a ajunge undeva unde cred ei că e vârful, și în timp ce fac acest lucru decapitează suflete, destine, vieți fără părere de rău. „Dragostea cu de-a sila nu se poate, arta şi iubirea, ca medicament, se dau cu linguriţa”, spunea Ioan Gyuri Pascu și sunt de acord cu el. Nu trece nimeni pe nicăieri să fie bun. Te ajută, suferinţa, bucuriile, bolile, întâlnirea cu fiecare om, cu o floare, cu o piatră. Dacă nu ştii cum e amar, nu faci diferenţa la dulce, dacă nu ştii ce e durerea nu poți înțelege lipsa ei. Și tot așa…
Ca să revin la întrebare, interesele mele (dă-mi voie să le spun așa) țin de bucuria de a dărui celor din jur bucurie. Ca să-ți faci o idee, uite! Ascultă un vals compus de Strauss! Nu i te poți împotrivi. Te molipsești cu energia lui, te contaminezi cu bucurie. Asta îmi doresc să simtă cei care mă întâlnesc.

De ce folk?

Pentru că sufletul meu rezonează. Pentru că Poezia și Muzica se împletesc armonios, pentru că este un deget pus pe rană, dar și un semnal de alarmă. Pentru că are mesaj. Pentru că simplitatea acestui împreună, om și chitară, mă tulbură. Pentru că iubesc omenescul ce se desprinde din folk.

Cum v-a înfiat spre revitalizare Muzeul Național al Literaturii Române?

Nu știu dacă m-a înfiat. Chiar nu știu. Știu doar că m-am aruncat în mijlocul vârtejului de apă și de atunci tot înot. Am muncit zi-lumină. De patru ani sunt parte din festivaluri, evenimente speciale, lansări de carte, lansări de albume, expoziții, concerte, spectacole de teatru, proiecții de film, evocări, colocvii, conferințe, aniversări, comemorări, centenare, ateliere, cursuri de scriere creativă. Îmi doresc, recunosc, redescoperirea dialogului autentic între oameni, care constă și începe mai ales cu ascultarea atentă a celuilalt, nu cu afirmarea isterică și autoritară a propriilor adevăruri, la fel cum spunea un alt mare prieten, poet de excepție, Ciprian Chirvasiu.

Nu o dată uitam în ce zi sunt, nu o dată nu am dormit lucrând la câte un proiect, nu o dată am fost pe muchie de cuțit, nu o dată am plâns, nu o dată am suferit, nu o dată am zâmbit și m-am încărcat cu lumina din ochii oamenilor care plecau de la evenimente fericiți. Dacă asta se numește revitalizare, mă declar mulțumită.

… Citiți continuarea în revista Păi, da!