Long story short, mama mi-a pus foarfeca în mână

Am creat acest personaj Geta Voinea de mică, din prima clipă în care am simțit ce înseamnă să fii pe locul 2 sau 3. M-am luptat cu toți cei din jur, eram extrem de ambițioasă şi voiam să reuşesc să gust ce înseamnă primul loc. Woowww ce frumos este să fii aplaudat, să fii apreciat, să fii în primul rând!

Am găsit o poză de când eram în clasa a întâi şi am văzut că stăteam în bancă, undeva în fundul clasei. Hmmm, ciudat sentimentul, acum când m-am văzut, dar nu-mi aduc aminte de cel de-atunci. Important este că am luat premiul I în şcoala generală, restul nu mai contează.

Părinții mei erau oameni simpli, muncitori, însă aveau meserii, care erau plătite bine extra, plini de ciubucuri toată ziua. Tata taximetrist, mama coafeză. Mama era renumită în domeniul ei, mergea la concursuri şi câştiga tot timpul locul 2, ceea ce pe vremea aceea era extraordinar, fiind cel mai bun loc pentru o provincială. La un moment dat , am întrebat-o de ce nu ia primul loc, însă răspunsul ei mi-a lasat un gust amar! “Noi suntem din provincie mami şi dacă vrei să fii prima trebuie să ajungi la București!” Mi-a rămas în minte acest lucru. Mama era extrem de frumoasă, aranjată în permanență, plină de veselie, talentată şi extrem de gospodină. Îmi aduc aminte şi acum de franjurile covoarelor din casă, care trebuiau aranjate, pieptănate, ca totul să sclipească de curățenie.

Mă-ntorc la şcoală, căci de acolo a pornit totul! De căte ori ne făceam temele, eu şi fratele meu Ovidiu, trebuiau să fie perfecte. Orice greşeală se plătea prin luatul de la capăt, se rupeau foile… lacrimile udau caietul şi iar de la capăt, din nou, în mod repetat până era totul perfect! Nu înțelegeam atunci de ce se-ntămpla acest lucru, ba, chiar uram practic aceste decizii. Acum le dăm dreptate, căci datorită lor suntem aici ceea ce suntem, pentru că şi-au dorit ca noi să fim mai bine decât ei. Long story short, mama mi-a pus foarfeca în mână, după lungi încercări de a face altceva: ba teatru, fotografie, cosmetică, oricum ceva legat de frumusețe sau artă, căci toți spuneau că sunt talentată.
Pentru că ştiam cât s-a chinuit mama să ajungă pe locul întâi, am ajuns în București în anul 1988, căsătorită, că aşa a vrut soarta, altfel, nu aveai cum să te muți în alt oraș, mai ales în capitală. Am început să lucrez cu o dorință extrem de mare de a câştiga un concurs de coafură,
să-i aduc mamei bucuria de a vedea un vis împlinit prin mine. După 6 luni în Bucureşti acest lu–cru s-a întămplat, am luat locul 1 în Capitală și locul 2 Internațional. Şi acum îmi aduc aminte ce emoții am avut şi cât de mult m-a pregătit mama pentru aceste concursuri. Aveam o foarfecă
cu o lamă mare, de ziceai că este de bucătărie, iatagan îi spuneam, însă am reuşit să fac o coafură demnă de un concurs internațional. Offf, ce amintiri frumoase!

Îmi este dor de astfel de momente în domeniul nostru!
Azi, aceste concursuri s-au fragmentat, de la o firmă la alta.
1990-1997: am lucrat la Blondie, alături de Costel Ilie, locul pe care l-am văzut cu câțiva ani în urmă, în plimbările noastre prin Bucureşti cu mama și îmi aduc aminte că i-am zis:
“În salonul asta voi lucra!”
Am avut viziune de mică! Am muncit, non stop, noapte și zi. Ziua în salon noaptea la clipuri și în barurile cu programe artistice gen cabaret. La mare ,în Costineşti, am avut primul salon “privat” la hotelul Forum. Mulți artişti, actori, cântăreți în frunte cu trupa Holograf, care practic mi-au deschis toate uşile către succes. O viața de poveste, creşteam cu fiecare zi, învățam, inventam, eram neobosită. Asta înseamnă să-ți placă din tot sufletul ceea ce faci!
M-am născut Cristea, în 1988 am fost Voinea, apoi în 1999 Miess și am revenit la numele primului soț în 2003. Așa s-a născut practic Geta Voinea, omul și brandul de azi care este un nume sonor în domeniul frumuseții.
De mică am învățat să dau celor din jurul meu, de la bani de buzunar pentru ciubuc, pănă la a dărui cu multă pasiune, cunoştințele mele dobândite de-a lungul ca–rierei!
Îmi aduc aminte cum am început totul într-un apartament pe bulevardul Unirii la etajul 1, unde alături de o echipă frumoasă salonul devenea neîncăpător. Primii mei elevi au devenit colegi. În fiecare an mergeam la cursuri și seminarii ba în Londra sau Bologna, la toate evenimentele internaționale, de unde veneam încărcați cu informații și stiluri noi, tunsori, culori, produse și multe idei pe care le puneam în practică şi cu fiecare ieşire deveneam din ce în ce mai căutați, mai buni.

… Citiți continuarea în revista Păi, da!