Ei ne-au deschis drumul. Noi avem datoria de a continua. Un popor fără rădăcini este asemenea unui copac uscat…

Interviu cu Luminița Tucă

Ne-am cunoscut la Târgu Jiu la un festival folk. Care este apropierea dintre folk şi folclor?

Sunt mulţi ani de atunci. Ne-am cunoscut la „Festivalul Naţional de Folk şi Baladă «Poarta Sărutului»” unde am fost invitaţi de un prieten drag, un deosebit om de cultură, prea devreme plecat la ceruri, domnul Viorel Gârbaciu… Conceptul de folclor nu este atât de vechi pe cât s-ar crede.

A fost folosit de William J. Thoms în anul 1846 pentru a înlocui sintagma „antichităţi populareˮ, termenul „folkloreˮ devenind chintesenţă: „înţelepciunea poporuluiˮ. Bogdan Petriceicu Hașdeu l-a inclus în anul 1887 în „Etymologicum magnum romaniae” pentru a cuprinde „credinţele cele intime ale poporului, obiceiurile şi apucăturile sale, suspinele şi bucuriele”. Mă întrebaţi despre apropierea dintre folclor şi folk. Accentuez două aspecte. Factorul esenţial – publicul şi poeticul – atitudinea faţă de anumite momente ale istoriei, ale vieţii cotidiene în care oamenii caută soluţii pentru un mâine şi pentru a-şi exprima revolta, bucuria, dragostea… Iubesc muzica bună şi poezia.

E de datoria folkului să prelucreze folclor?

Este o alegere, ţine de opţiunea fiecăruia.

Când s-a îndrăgostit Luminița Tucă de folclor, de muzica populară? Ați cântat și dvs?

Am în minte flash-uri ale primilor ani… Pe la trei ani am descoperit patefonul lui tataie Gheorghiţă. Îl cumpărase în vremea în care era o raritate la sate. Avea discuri cu Zavaidoc, cu Ileana Constantinescu, cu Ioana Radu, cu Maria Tănase, cu Maria Lătăreţu. Colecţia s-a completat când tatăl meu a cumpărat un pick-up: Maria Ciobanu, Ion Dolănescu, Gheorghe Zamfir, Benone Sinulescu, Irina Loghin, Sofia Vicoveanca, discuri tematice: „Nunta la româniˮ, unele basme, ar fi câteva exemple.

Însă patefonul lui tataie mi-a deschis inima. L-am aşezat în faţa casei pe două scaune şi o ascultam continuu pe Maria Lătăreţu. Îmi amintesc că străbunicul, Marin Arcuş, bolnav fiind, mă ruga să-i cânt „Sanie cu zurgălăi”. Se lumina la faţă… Am mers apoi la şcoală, am cântat la serbări, am fost în Ansamblul de dansuri populare al comunei Izvoarele, am participat la „Cântarea României” la competiţiile pe judeţ. Mai târziu, în anii de liceu, am urmat cursuri de canto popular la Clubul elevilor din Giurgiu cu domnul profesor Ştefan Stoica. Au urmat festivaluri, spectacole, apoi am renunţat, dar flacăra a rămas în inima mea…

… Citiți continuarea în revista Păi, da!