Pentru un editor, decizia de a splita o revistă, de a despărți temele ei, este una dificilă. Multe sunt necunoscutele unei publicații noi, în Lumea Glossy, mai cu seamă într-o perioadă economică dificilă, generată de o pandemie, care nu se mai lasă dusă.

Pentru mine a existat șansa numită numărul 0 al revistei Păi, da!, lansată de noi la Hilton Athenee Palace Bucureșri, în plină pandemie, în luna decembrie, ocazie cu care ne-am întâlnit, pentru prima dată, toți autorii articolelor. Până atunci, eram cu toții parte a unui grup de WhatsApp, numit chiar așa, 9arevistă. De atunci, semnele au arătat mici nemulțumiri. Pe Alin Gălățescu, scrupulos dincolo de limite, l-a deranjat căciulița de pe Păi, da! Oricât am încercat noi să argumentăm, Alin a rămas ferm în decizia lui de a respinge căciulița. În realitate, domnul Gălățescu, poate cel mai tare cronicar de fashion din peisajul românesc, a rămas ferm pe poziția sa. I s-au alăturat colegi care au susținut ideea unei noi reviste, cu o direcție nouă, 9arevistă. Nouă, nu numai ca apariție glossy, pe vremuri de foamete literar-artistică, dar și ca modalitate de expresie publicistică, într-o competiție acerbă, unde se bat marile titluri occidentale, cu o producție românească anemică.

Citește mai mult

A fost o vreme, când mă bântuiau până și reclamele, aveam capul plin cu mii de articole, de ziare, de cărți.

Eram tânăr, pe vremea aceea, în timpurile acelea, un biet emigrant, ajuns, în sfârșit, în America, dragul meu Ieremia.

America mea a fost statul Florida, Noul Israel, cum îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios, colegele mele americance-evreice, de la școala publică, unde eu predam limba franceză și, unde, construiam cu elevii, faimosul Yearbook. Niciodată nu mi-am închipuit că voi ajunge, asemenea bătrânilor bijutieri, să caut diamantul, pe care, mai apoi, să-l șlefuiesc măiastru, așa zicând, să cânt cântecul de lebădă, al unei cariere plină de evenimente. Sau că mă voi întoarce, din America, să fac tot ziare și reviste, copleșit, cocoșat de a doua marea mare iubire, pentru o țară. (A treia și ultima, a fost Franța, căreia îi datorez, la propriu, viața, dar o să las asta, pentru o altă scrisoare).

Citește mai mult

Toți oamenii sunt cărți. Afișează coperți mai mult sau mai puțin metaforice.
Unii au prefețe, alții își pun direct poveștile pe masă, reale sau îmbunătățite nițel.
Oamenii sunt toți cărți între coperți. Coperți impecabile sau roase pe la capete.

Citește mai mult