Scrisoare către Editor

A fost o vreme, când mă bântuiau până și reclamele, aveam capul plin cu mii de articole, de ziare, de cărți.

Eram tânăr, pe vremea aceea, în timpurile acelea, un biet emigrant, ajuns, în sfârșit, în America, dragul meu Ieremia.

America mea a fost statul Florida, Noul Israel, cum îmi spuneau, mai în glumă, mai în serios, colegele mele americance-evreice, de la școala publică, unde eu predam limba franceză și, unde, construiam cu elevii, faimosul Yearbook. Niciodată nu mi-am închipuit că voi ajunge, asemenea bătrânilor bijutieri, să caut diamantul, pe care, mai apoi, să-l șlefuiesc măiastru, așa zicând, să cânt cântecul de lebădă, al unei cariere plină de evenimente. Sau că mă voi întoarce, din America, să fac tot ziare și reviste, copleșit, cocoșat de a doua marea mare iubire, pentru o țară. (A treia și ultima, a fost Franța, căreia îi datorez, la propriu, viața, dar o să las asta, pentru o altă scrisoare).

Erau și două reclame, care mă fascinau. Una zicea cam așa: “If you point a gun to someone, someone will point a gun to you”. Era o reclamă a instituției Sheriffului din Broward County, unde mă dusesem, voluntar, să învăț America, din perspectiva sistemului ei de law enforcement. Eram singurul rezident admis, nimeni nu știa de ce m-au admis, instituția fiind destul de restrictivă. Colegii mei erau americani, mai toți de prin instituțiile publice, leneși și blazați. Am făcut școala aia, de ajutori de șerifi, Șeriful fiind unul singur, ales democratic de toți locuitorii statului. Am înțeles de ce are nevoie America, de un sistem atât de solid de apărare și de represiune. Era, este și va fi mereu un răspuns absolut necesar, în țara, care chiar este a tuturor libertăților și a tuturor posibilităților.

Cealaltă reclamă era o poveste. Un cuplu mergea repede pe stradă, mi se părea că erau pe Las Olas Boulevard, locul meu favorit din Florida, ținând în mână ceva foarte prețios. Se grăbeau spre un building, în care au și intrat, aproape conspirativ, au trecut de portar și au urcat în lift. Liftul s-a oprit undeva, pe la etajul 48, iar cei doi au ieșit din el, ca un uragan, știți, din alea, care lovesc năprasnic coastele Floridei.

Au intrat trântind ușa, pe care scria, am uitat, să zic că se numeau Cutarenstein&Cutaresohn-Arhitecți. S-au repezit, amândoi, spre biroul unde stătea un domn, care nu bănuia ce urmează să i se întâmple. Ajunși în fața lui, cu o forță demnă de admirație, doamna a trântit pe masă obiectul. Tot ce era pe masă, filmat cu încetinitorul, slow motion, a sărit în aer, pixuri, dosare, agrafe, telefoanele, fixe și mobile, chiar și sandwichul domnului arhitect. “Vrem să ne construiți o casă, în jurul acestui robinet”, a mai zis femeia, după care cei doi s-au așezat, cuminți, pe fotoliile din fața biroului, iar furtuna din cameră a leșinat. Vă închipuiți finalul, desigur: Robinetul Y, the best in the world!

Când m-am apucat de scris rubrica asta, “Scrisori către editor”, nu mi-am propus ca prima scrisoare să fie către mine, nici să vă povestesc aventuri din tinerețea mea americană. Aveam de gând să mă adresez potențialilor cititori și să-i îndemn să ne scrie ce le place și ce nu le place în revistă. Dar, brusc, robinetul ăla afurisit a apărut și, cu el, metafora apariției acestei reviste, lunile în care eu urmăream și nu știam de ce, un grup, care căuta noi businessuri, noi forme de exprimare, noi explozii creative și care se întâlnea, în excepționale blind-date-uri, aiurea, prin țara noastră.

Din grupul acela de comunicatori excepționali- (de aceea și singuri) s-a desprins personalitatea doamnei, care acum este PDG-ul acestei reviste. Ea a fost robinetul, prin care și în jurul căreia am hotărât, împreună, să construim nu numai o casă, ci o comunitate de gânduri și interese, prin care să curgă energia vitală a unor personalități, care, la momentul inițial, nu ne-au fost cunoscute, pe deplin, nici nouă. Eu m-am prins, cu ocazia asta, ce căutam la acele întâlniri, cu femei frumoase și singure.

Am riscat, dar am fost sprijiniți puternic, de alți visători, foarte stabili economic, care au fost, pur și simplu, fascinați de ideea unui grup alcătuit ad-hoc, care scriu și gândesc împreună, deși separat. Pe urmă, visul s-a distilat, s-a făcut revistă, cu toate constrângerile pe care le presupun lipsa unei redacții profesioniste, pandemia, declinul presei scrise, care este, sorry for the B word, bullshit.

Ideile au venit, în viteză, una după alta, buluc, peste noi și peste prietenii noștri, iar copleșiți fiind, am hotărât să-i facem revistei o variantă audio, pe care să o difuzăm lunar, celor prea grăbiți să mai citească.

Firesc, ideea de caritate, la care au încuviințat scriitorii, deja, din grupul nostru de whatsup, a prins și ea viață. Așa a ajuns Corina la Asociația Nevăzătorilor din România, așa am aflat că nicio revistă glossy din lume nu are o variantă audio, în frecvența ei de apariție, că suntem, în premieră mondială, autorii, care citesc și explică o revistă plină de imagini color, unor semeni de-ai noștri, care nu o vor vedea niciodată, cum o vedem noi. Dar, pentru că și ei au dreptul să o vadă, le-o citim noi, ne citim pe noi și o răsfoim audio, pentru ei, le împărtășim spectacolul de culori și imagini.

Păi, da, în viață, toate se întâmplă cu un rost. Dacă nu plecam furios, din America, umilit de accidentul casnic, care mi-a ruinat familia de atunci, căruia îi cad pradă mai toate româncele care emigrează, lovite peste obraz de șocul cultural american, poate că nu atingeam vârsta amintirilor. Poate că nu găseam robinetul, poate că aș fi îndreptat o armă spre cineva, poate că nu reușeam să fiu parte din “chibuțul ăsta”, vorba Maestrului Hausvater, excepționalul nostru, în care să învățăm unii de la alții, cum e să schimbi tot și să fii împlinit, cum este să te alimentezi din energia unui grup de oameni deștepți, tu, păcătosul, care ai iubit presa, hai, mărturisește, nu poate, ci sigur, mai mult decât femeile deștepte.

Silviu P. Popescu
Editor Păi,da!