Viața ca o Magie

Niciodată nu este prea târziu să-ți salvezi Visurile și să-ți reîncepi Cântecul ce nu se mai auzea până departe, ca acum să le ai pe Toate: Daruri ce se reîntorc pentru fiecare în parte! Nu este prea târziu să te urci pe podium și să-i spui lumii că tu ești un altfel de Eu, nu cel pe care-l știau ei… și că acum ai curajul să fii cel adevărat, autentic, ca un Datum firesc si binecuvântat! Nu este prea târziu…

A nins din nou aseară, reîntorcându-se Magia pe Terra, într-un Ritm Primordial al Iernii care nu abdică. A nins ca într-o Colindă, revendicându-și drepturile de a se repeta pe ulițe și la porți deschise iar, înnotând Purtătorii Veștii Bune printre nămeții înalți de zăpadă, cu suflete calde, îmbăiate în Lumina serafică a Crăciunului. Am ieșit afară în Grădina mea Secretă, unde astă-vară Trandafirii formaseră un puzzle al Graalului doar pen-tru mine, observând acum Zeița Iernii cum vrea să mă surprindă, împodobind Grădina cu ghirlande de cristal alb, strălucind în noapte. Și ninge cu o dăruire sacră, ca și când este doar Iarnă pe Pământ și în Cer… Și dacă voi rămâne în Țara Miracolelor, nu mă voi mai reîntoarce în Valea Plângerii, absorbită de zăpezile nesfârșit de albe care-și recită poezia la zile de Sărbătoare, pe când inima mea va reînvăța refrenul Cântecului fără de moarte într-un început de tinerețe, petrecându-mi anii fără bătrânețe… Și-n aducerile aminte să ne regăsim pe noi, stând cuminți în poa–la sfinților Bunici, depănând Povestea cu Merele de Aur, repetând o Colindă la o cană cu vin, cu versurile în suflet lângă un umăr cald, când Florile Dalbe înfloresc din nou, prin Poarta Albă surâzând trecând…

Mă gândesc… oare cum ar fi ca zilele noastre să aibă mereu iz de sărbătoare, iar Crăciunul să ne bată la ușă în acelasi ritm cu al ceasului de perete, iar trecerea intr-un Nou An să se repete ca într-o poveste? Stiu: am atinge Raiul cu fiecare secundă si am trăi Eternitatea chiar dincolo de ea!

Poate că o să ne dorim cândva să reinventam frumusețea, atunci când o vom pierde-o, poate că vom aduce târzii omagii Soarelui care stă să plece, poate că vom recompune din amintiri poeme cosmogonice, poate că vom discerne de-abia atunci ce e bine de ce e rău când le vom pierde pe Toate… Poate că acum trăiești noaptea cosmogonică a ființării tale, în care redescoperi, deși nu o mai sperai, strălucind raza Stelei Albastre care te cheamă… Poate că Luna va crește în pântecul tău Universuri infinite, spiralate, ca în Ritmuri Primordiale să le recreezi pe Toate… Poate…
Alegând să te retragi în turnul tău de fildeș, nu faci altceva decât să-ți reînnoiești puterea de a-ți continua ulterior propriul Spectacol într-o lume care a ales Frumosul… Să vezi miraculosul din lucruri, trăind empatic cu întreaga Creație, până la cea mai sensibilă coardă a ființei tale, înseamnă să trăiești în Magie!

Să ai la dispoziție un arsenal de culori nuanțate cu care să-ți ilustrezi Sufletul și să-ți reamintești Zborul, înălțându-te dintr-odată până la nori, vibrând în acorduri de Viori cu un tonus motivant pentru noi și incitante escapade spirituale, fremătând în pătrundere de taine, înseamnă că ai deja bagheta magică cu care poți face ceea ce vrei, căci tu ești Demiurgul din propriul basm pe care ți-l rescrii după dorință.

M-am născut dintr-o poveste magică de iubire și ar fi trebuit să mă numesc Magia, tresărind ca la o aducere-aminte când profesoara de pian a lui Trestian, fiul meu muzician, nimerise în loc de Maria… Magia. Mi se păruse ceva firesc să mă strige așa, iar Iubirii care era prin preajmă îi auzeam ecoul: „Magia… Magia…!” într-un tremolo de vio–rist. Da, m-am născt din iubire și-am continuat să fiu eu însămi Iubire, construind câte un unive–rs din fiecare început romantic, transformându-l într-unul de succes, unde tribulațiile adolescentine împresurau câte un „Cătălin” ce se voia „Luceafăr”… și de n-ar fi existat Magia cât de săraci ar fi fost, dezbrăcați de haina iluzorie a unui pretendent de lux… Mi se spunea la Râmnicu Vâlcea „Luceafărița”, pentru că hieratismul cu care priveam bărbații impunea distanțare și respect. Nu o făceam ostentativ.

Ceva din mine îi obliga să-și retragă avansurile făcute cu graba unei achiziții noi. Inima mea aparține Nadirului, continuând în extrapolarea ființei, cuceri–nd tărâmuri inimaginabile pentru alții, unde Sori cooperează în numele meu pentru debuturi ravisante. Este un ritual care se repetă, un act hierofanic ce mă ridică la rangul de Zeu…

Lucrarea mea de licență s-a intitulat MAGiA CUVINTELOR, avându-l ca și coordonator pe cunoscutul și distinsul critic literar Eugen Negrici, care mi-a oferit „un model de fericire” prin însăși prezența sa în viața mea.

Pentru ca să poți pătrunde în magia cuvintelor, trebuie să-ți dorești să recreezi lumea după modelul perfect, divin, în care lucrurile erau la locul lor. Îți este necesar totodată un vocabular literar, ca să dobândești o eleganță a scrierii, vocabular ce se obține doar exersând polisemantismul cuvintelor. E necesar ca raportările tale să fie spre înălțimile siderale, de unde vei începe să culegi nectarul adumbritor de har pentru a reuși să devii micul Demiurg ce continuă Marele Joc al Celui mai mare Artist: Creatorul! Totul este supus unei Cauze originare care are efectul sublim: Creația! Imaginația este luxul pe care ți-l poți permite oricând, refăcând Castele în noapte, care au cunoscut prăbușirea sau țintind spre Marile Depărtări pentru certitudini care-ți asigură Nemurirea. Să te miști pe arena simbolurilor, creând inepuizabil prin dărnicia peniței, este ca un tribut pe care-l dai mai întâi Divinității, iar ulterior ție, străduindu-te să devii plămăditorul, împuternicit ca făurar în traiectoria ta existențialistă. Rafinamentul expresiv, loialitatea față de frazele luxuriante, aparent bombastice, imaginația debordantă, exhaustivă, vibrația unui Răsărit în fiecare Cuvânt, mireasma Raiului în aer, ancorarea la Visul Primordial… sunt atributele divine ale unui scriitor autentic ce-și manifestă potențialul artistic prin Cuvântul ce devine viu, declamându-l și inaugurând Căi Lactee ca o provocare la o nouă și nouă călătorie de redescoperire a Supra-Eului în contemplație. M-am apropiat de Artă ca de un templu. M-am apropiat în vârful picioarelor la fel ca o pisică aristocratică, căutându-și un adăpost în liniștea căruia să viseze… Am desfăcut fiecare lucru în patru, până când am dat de miezul fraged, după ani de recluziune în propria-mi temniță. Făcând o introspecție, am în față oglinda în care mi-am revizuit primul surâs de cadră… Voalul adamantin l-am așezat peste trecutul cu care până la urmă am făcut pace, dar nu înainte de a recompune din amintiri profilul Primadonnei ce-și poartă mai departe în trenă povestea, depășind din mers profanul, ocolind cu prudență perimetrul abscons al măștilor umane, fiind autentică până la cinism, autodeclarându-se o Fata-Morgana… Rebelă și jucăușă, își potrivește piciorul în aceeași căutare a decorurilor romantice, unde braț la braț cu Magia concepe o nouă și provocatoare istorie… Magia înseamnă să trăiești Viața la altitudinea maximă a emoției, cu vibrația Frumosului, probând alte și alte trăiri emoționale ca pe un portativ infinit… Știm că orice lucru care-și pierde misterul alunecă în banalitate, iar noi nu vrem să pierdem șansa de a-l cunoaște. Cu un mare rafinament, Marele Magician al Timpului Orb lansează clipa în Nemurire, invitându-vă să vă ocupați locul pe Corabia Căpitanului… Pornim în larg!

… Citiți continuarea în revista Păi, da!