Sunt momente în care, indiferent de cât de mult te aduni sau te concentrezi, totuși nimic nu merge. Sunt acele zile în care pare că totul se desfășoară dincolo de înțelegerea, puterea sau gândirea ta. Asiști la trecerea vremii și a lumii ca la o piesă de teatru în care dialogul actorilor este într-o limbă necunoscută ție. Vezi mișcarea scenică, vezi costumele și decorul dar nu știi piesa și mai ales, nu înțelegi ce se spune. Izolat, dincolo de un prezent neînțeles, nu pricepi cum ai ajuns aici. Seria de întrebări este lungă și nu are ca efect decât o listă și mai lungă de îndoieli:
- de ce mi se întâmplă tocmai mie așa ceva?
- de ce n-am noroc? Sau de ce am ghinion?
- cum să fac încât să mă iubească? Sau dar de ce nu mă iubește pe mine?
- de ce nu m-am apucat și eu mai devreme de a face x lucru?
- de ce nu mă pot ține de planul pe care l-am făcut?
- de ce nu mă pot abține? sau de ce nu îndrăznesc?
- merită? este avantajos?
Iată doar câteva dintre formulările care, din punct de vedere organizare mentală, nu au prea mari șanse să fie de ajutor. De obicei, răspunsurile la aceste întrebări nu pot fi în sine soluții ci doar cel mult, explicații. Nu aș vrea să consider întrebările de mai sus ca fiind inutile, dar dacă ți le-ai adresat, probabil că ai observat că nu au capacitatea de a sprijini. Mai degrabă, acest tip de întrebări duce la o adâncire a senzației de neputință.
Am auzit o dată un copil întrebând de mai multe ori “de ce este cerul albastru”. Părintele a răspuns în doi peri iar la a patra întrebare a micuțului l-a invitat să meargă să stea de vorbă cu bunica. Părintele din povestea mea, era deja obosit și plictisit de întrebarea la care răspunsese de câteva ori. Preocupat de telefon, adultul nu înțelegea de ce copilul continua să pună aceeași întrebare – în măsura în care copilul primise mai multe răspunsuri.
- Tati, de ce e cerul albastru?
- Hmm… pentru că așa e cerul, albastru!
- De ce?
- Pentru că de fapt cerul este un fel de lumină care e albastră.
- De ce?
- Hmmm… Pentru că așa trebuie! Așa e normal!
- De ce?
- Mergi la bunica te rog, eu am un pic de treabă…
N-am să uit niciodată expresia de nedumerire a copilului care a plecat spre bunică. Părea că spune – ți-am adresat o întrebare atât de simplă și tu mai rău m-ai încurcat. Cred că așa se întâmplă și în viață. Ne adresăm întrebări la care nu știm răspunsurile și cele mai des întâlnite reacții sunt cele de renunțare, ocolire sau de amânare.
Întrebarea “de ce?” este una dintre cele mai puternice întrebări pe care le știu. Această întrebare are, în mod potențial (prin calitatea răspunsului), toate datele și informațiile legate de reușita sau de nereușita unei acțiuni. Cu o singură condiție – să fie adresată constructiv, în sensul în care, prin răspuns, să se determine ce este necesar pentru a se ajunge la succes. În mod practic, având răspunsul orientat pozitiv, voi ști ce este recomandat să fac sau la ce este indicat să renunț. Însă este nevoie să nu uit să-mi adresez această întrebare și mai ales să tratez cu maximum de respect găsirea răspunsurilor. Și da, este necesar ca aceste răspunsuri să fie date de mai multe ori. Învățăm prin repetiție. De aceea, în fața întrebărilor copiilor noștri, cerința este de a răspunde cu răbdare, corect, simplu și repetat! Până când? Până când vor ști 🙂 Este recomandat același tratament și în fața întrebărilor noastre, ale adulților – se va răspunde cu răbdare, corect, simplu și repetat!
În contraponderea întrebărilor de mai sus, există o serie de adresări care au capacitatea de a lumina calea de urmat:
ce pot face mai bine?
ce anume a funcționat/ cum pot să fac mai mult din ceea ce a funcționat?
cum pot să ajut? ce pot da mai departe?
ce am de învățat din asta?
de ce am reușit să fac?
cum m-am simțit când am întreprins x acțiune?
unde vreau să ajung? care este obiectivul meu?
ce am nevoie să știu / exersez / aflu pentru a fi mai bun în ceea ce fac?
Este nevoie să fie înțeles în primul rând faptul că întrebările care ne ajută să evoluăm, au legătura cu raportarea la ceea ce ține de noi. Degeaba mă întreb de ce am avut ghinion pentru că probabil că nu voi afla niciodată un răspuns rezonabil. Mai degrabă ar fi indicat să mă întreb ce-am învățat din evenimentul petrecut și cum să fac ca, în cazul în care se mai întâmplă așa ceva, să fac mai ușor față situației. Răspunsurile sunt toate la noi – este nevoie, însă, să găsim cheia (a se citi întrebarea) care deschide ușa spre cunoaștere și aflare.
Pentru a trece de perioadele de anxietate, lipsă de energie, lipsă de motivație este nevoie să (re)învățăm să ne punem întrebări. Acestea ne pot deschide orizontul și ne pot ajuta să observăm direcția de care avem nevoie.
Toate întrebările sunt surse de informare și potențial în măsura în care sunt constructive. Personal, nu cred că există o întrebare care să fie considerată cea mai bună din lume. Dar dacă ar exista așa ceva răspunsul ar trebui să aibă legătură cu sensul vieții, ar trebui să dea liniștea și echilibrul necesar, ar aduce cel mai probabil un zâmbet perpetuu și ar da energia de a face lucrurile până la capăt. Repet, nu cred că există o întrebare care să fie considerată cea mai bună din lume prin răspunsul ei.
Dar dacă ar fi să rostesc o asemenea întrebare, probabil că aceasta ar fi:
De fapt, cine sunt eu?
Alin Comșa


