TU. Captiv în spatele geamului

”Aș vrea să mă ții în brațe și să simt că mă iubești. Să îmi spui cât sunt de frumoasă, cât sunt de minunată. Să îmi spui că mă apreciezi, să îmi spui cât de mult contez, să îmi spui că mă vezi, că mă auzi. Apoi să mă mângâi, fără să spui nici o vorbă, să simt că ești aici, să simt că mă pot baza pe tine. Aș vrea să mă ții strâns lângă tine și în același timp să îmi oferi libertatea de a fi. De a fi eu, de a mă manifesta așa cum sunt cu adevărat, așa cum simt, fără să îmi fie teamă că atunci când ceva nu îți va plăcea vei pleca. Aș vrea să îmi oferi tandrețe, să te bucuri împreună cu mine de fiecare moment petrecut împreună. Să fim două suflete care vibrează la unison.
Îți voi spune asta zi de zi. Îți voi spune frumos, cu zâmbetul pe buze. Îți voi spune plângând de durere. Îți voi spune țipându-mi suferința. Îți voi spune iar și iar până mă vei auzi. Sau până nu voi mai avea nevoie. Până într-o zi când mă voi prinde că de fapt îmi spun mie însămi toate astea.”

Principiul oglinzilor în psihologie este una din cele mai fascinante teorii emise de către psihologi. Suntem ființe complexe, capabile să facem și să fim orice vrem noi. Tot ceea ce recunoaștem la celălalt există în noi. Fiecare alegere pe care o facem în viață arată de fapt cum suntem fiecare dintre noi, ce ne dorim, ce iubim sau urâm la noi înșine. Toate relațiile pe care le avem unii cu ceilalți sunt o reflexie în oglindă a ceea ce suntem noi de fapt. Reflectarea este o unealtă importantă a cunoașterii de sine, aceasta se produce însă doar prin ochii altuia/celuilalt. Îți poți vedea propriul chip în mod direct? Nu, numai un altul o poate face. Actul oglindirii însă nu se reduce la vizualizarea propriului chip. În imaginea din oglindă omul nu se vede pe sine, ci îl vede pe un Altul – Sinele Celuilalt – cu care, într-un anume fel, interacționează.
Dar cine este acest Celălalt? Un alt Sine oglindit, cu care se pare că suntem deja într-o relație. Înșelătoare de altfel, deoarece Celălalt, situat de cealaltă parte a oglinzii, nu poate fi imediat. Celălalt, care este imaginea din oglindă pare să fie dependent de Sinele care se oglindește. La fel cum Sinele care se oglindește pare să depindă de Celălalt din oglindă, în măsura în care fiecare dintre noi reflectă pe un Altul/Celălalt.

Se produce, prin urmare, o cunoaștere de sine asistată de celălalt. Așa cum fiecare dintre noi nu ne putem vedea fizic în mod direct, decât în oglindă prin procesul reflectării, în același mod ne privim pe noi comportamental prin ochii celuilalt.

Dar cine pe cine privește? Se pare că (atât) omul aflat în fața oglinzii (cât) și cel reflectat în oglindă se privesc unul pe altul. Și cine definește pe cine? Eul se definește prin imaginea reflectată a celuilalt, cu toate că celălalt este așa cum îl face eul să fie atunci când își privește, propria sa imagine.
Ochii Eului nu sunt aceiași cu ochii care privesc la cel din oglindă. Ochii Celuilalt sunt deja diferiți tocmai prin faptul că reprezintă o reflecție. Totuși, cea mai importantă diferență dintre om și propria sa imagine reflectată constă în
faptul că celălalt – imaginea – nu există ca persoană independentă. Nu există nicio persoană reală în imagine, ci doar o imitație a uneia.
De aceea ceilalți oameni exprimă și ne arată ceea ce trebuie să căutăm în propria persoană. Ceea ce îți place la celălalt conții și tu. Ceea ce nu îți place la celălalt conții și tu. Altfel, nu ai avea cum să recunoști ceea ce vezi. Toate ajustările pe care le poți face, toate schimbările pe care le poți face sunt la cel ce se reflectă. La tine, nu la celălalt. Niciodată nu vei putea schimba imaginea reflectată. Celălalt ești de fapt tu, în acest moment al vieții tale.

… Citiți continuarea în revista Păi, da!