Nuntă în Basarabia

Păi, da!: Este luna evenimentelor despre dragoste, Valentine’s day și Dragobetele nostru, aș vrea, Tache Florescu să îmi povestești despre nunta ta în Basarabia

T.F.: Frumos spus, dar nu a fost nunta mea, a fost doar cel mai reprezentativ rol pe care l-am făcut în film în cariera mea de actor, cel mai viu, cel mai înălțător, și nu aș vrea să supăr pe nimeni cu care am făcut film, dar ăsta a fost rolul care m-a provocat cel mai tare. Am fost surprins de propunerea lui Nap Toader, regizorul. El a plecat acolo în prospecție și m-a lăsat cu scenariul în brațe să mă uit pe el, să îl facem, să îl dregem. Mi-a dat câteva repere și m-am apucat de el.

Pai, da!: Dar tu ai origini basarabene?

T.F.: Am niște trăiri, nu rădăcini. Îți povestesc. Eram în anii 90 în Pața Universității când s-a făcut podul de flori de la Prut. Eu urmărisem ceva pe TV Moldova și eram foarte excitat de ceea ce se întâmplă acolo și la nivel cultural și la nivel uman, și de emoția vie a legăturii cu țara mamă. Am mers într-un turneu acolo și m-am entuziasmat, am luat un rucsac plin de cărți, cărți bune, de care m-am despărțit cu greu, dar cu bucurie. Am luat un tren și am plecat la Galați, ca de la Galați să plec la Albița unde era vama. Am plecat cu insigna de golan în piept și cu un tricolor cu gaură pe unde mi-am scos capul. Drapelul acoperea cumva insigna de golan. Pe tren nu am avut nici o problemă. Dar când am ajuns în autogara de unde se duceau oamenii la podul de flori, pod pe care se putea trece dintr-o țară în alta, fsn-iștii nu m-au lăsat să urc pe pod pentru că au văzut insigna. Era să iasă cu bătaie dar i-a sărit șoferul autocarului care a spus: Dacă nu îl lăsați pe băietul ista, eu nu mai car pe nimieni! A fost suficient să se potolească ăia acolo, m-au mai înjutat puțin, dar am urcat. Nu îmi păsa foarte tare că mă înjură. Eu voiam să ajung. Și să duc lumină prin cărți. Când am ajuns pe pod am văzut două râuri de oameni. Unul venea spre țară și unul spre Basarabia. Dar interesant era că se scurgeau așa în sensuri opuse, parcă fără să se privească. Era ceva ciudat, parcă lipsit de viață. Și la mijlocul podului m-am oprit și am strigat din rărunchi: STOOOP!!! S-au oprit toți și mă priveau înmărmuiți de ambele părți. Am zis: Noi de ce ne-am adunat aici? Nu ca să ne privim, să ne simțim? Și niște fețe au venit la mine, frumoase, care vorbeau prost tare românește și le-am spus: Am cărți în limba română, nu vreți? Și am început să golesc rucsacul, să împart cărțile și aproape mi se tăia respirația când vedeam că puneau mâna pe cărți ca pe niște icoane exclamând: Aiesta este Nichita Stăniescu aiesta Arghezi… a fost foarte, foarte emoționant. În acea emoție, după discuții cu câțiva basarabeni, am luat pământ și m-am întors cu el în piața universității. Erau 100.000 de oameni acolo, se coagula mișcarea pentru democrație, era Liga Studenților. Le-am spus că vin de la Podul cu flori și cu pământ basarabean și m-au împins la microfon. Eram atât de emoționat încât nici nu puteam să mai vorbesc. Am scos pământul și am anunțat că îl duc la crucea eroilor. A fost un moment foarte mișto, era o vibrație națională unică. De atunci am rămas în mine cu un anumit dor de Basarabia, de puritate, de autenticitate, neprihănire. M-am bucurat când m-am dus să filmez… Oamenii sunt mai puțin alterați moral, uman. Au dorul de țară, identitatea chinuită. Acum s-au mai schimbat, dar sunt la fel de determinați, muncitori. Am fost în universitățile lor, am văzut copii sărmani, nevoiași, dar care fac performanță din îndârjire. Își doresc mult să vină în România ca să treacă la un alt nivel pentru că acolo chiar nu au unde. Unii iau calea Moscovei, alții vin la noi și de aici pleacă în Europa. Ființa lor e cumva sfâșiată pentru că au fost educați de mici într-un rusism din asta pe care eu nu îl desfid, e bine știut, cultura rusă e impresionantă, dar ei nu au apartenență clară. Multe familii sunt mixte.

Păi, da!: Asta te-a ajutat în film?

T.F.: Cert. Pot să vă pictez o scenă uimitoare. În film, la o nuntă, trebuia să se anunțe că este interzisă vorbirea în rusă. Și când s-a filmat asta a fost un moment de mare crispare. Nimeni nu mai spunea nimic. Parca toate fricile ieșiseră la suprafață. Erau peste 80 de figuranți la mese, care de fapt nu erau chiar figuranți, erau actori și studenți care veniseră din tot sufletul să joace o producție românească. Banii erau foarte puțini și pentru noi și pentru ei, dar entuziasmul era uriaș. Era primul film făcut de o casă de film româească în Chișinău. Chiar au venit toți actorii importanți locali ca să îi și cunosc. Erau la mese și actori de la teatrul Cehov, teatru în limba rusă. Nat, regizorul, nu le-a spus imediat ce urmează să se întîmple pur și simplu a zis: Hai să repetăm scena aia când le interzici să vorbească în limba rusă. Eu fiind unchiul mirelui și mai vagabond, așa, eram beat, se vorbea în rusește și am zis cu atâta patos Asta e o nuntă românească. Din acest moment se va vorbi Românește! A fost șoc! Au încremenit. Apoi Nap a cerut reacție, nu era mulțumit de această paralizie și am întărit; Chiar e voie să vorbiți numai românește. Au țâșnit de pe scaune, m-au luat pe sus, am pornit o sârba oltenească. A fost un moment delirant. Eu am jucat cum trebuie, dar ei au trăit. Și, din acel moment, în fiecare pauză, cum prindeau un moment că mă odihneam pe scaunul meu, veneau cu tot felul de povești. Despre deportări, segregare, ca o mărturisire de dor uriaș de țara mamă. Acolo au fost niște vârfuri culturale care avea curaj, Vieru, Lavric, dar restul mocneau. Totul era de o emoție atât de copleșitoare încât parcă a fost mai important decât filmul, deși filmul scotea cumva această frustrare. După ce s-a lansat filmul și s-a bucurat de succes, am fost invitați la festivaluri internaționale Și acolo am simțit puternic responsabilitatea rolului pe care l-am jucat. Am realizat că sunt unul care dă cu bățul prin gard în istorie. E o barieră dureroasă această frontieră.

… Citiți continuarea în revista Păi, da!